De șaptezeci de ori câte șapte

Am un marker nou al trecerii timpului: cum arată copacul de la colț (un măr). De la colțul blocului. Trec pe lângă el în fiecare seară, aproape de zece, când ies să plimb cățelul. În primele săptămâni avea ramurile goale. Apoi i-am văzut mugurii; florile, al căror parfum l-am simțit prin mască și pe care le-am fotografiat cu telefonul în lumina felinarului de lângă. Ploaia de petale. Acum frunzele verzi.

Mi-e dor să stau pe malul unei ape, cu cana de cafea sau paharul de vin și să mă uit în depărtare (la crestele unor munți, la cerul albastru și la norii de vată de zahăr de pe el). Uitatul ăsta în depărtare a dispărut cu totul parcă din viața mea de acum, văd numai până în perete, numai până în raftul cu cărți și mult prea des numai până în ecran.

Varianta scurtă este; am citit șapte cărți în aprilie.

Varianta mai lungă este:

Mi-a fost dor de oameni de șaptezeci de ori câte șapte, mi-au lipsit îmbrățișările de șapte mii de ori, mi-au lipsit gesturile mărunte, să pui mâna pe spatele cuiva, să stai pe unde apuci (pe canapea, pe jos, pe fotoliu) și să te bați pe aripioarele care au mai rămas și pe cartofii prăjiți care nu sunt niciodată suficienți, să faci poză în același loc, cu capetele apropiate și lumina soarelui în ochi, să ne strângem în brațe până rămânem fără aer, să-i iau telefonul din mână și să i-l pun cu fața în jos ca să nu se mai uite pe el, să ajung înaintea ei și să-mi comand un flat white care să se răcească în cană până vine, să port în sufragerie discuții despre fericire, nu pe zoom, să ne înghesuim ca să putem trece unii pe lângă alții, să ne îmbrățișăm, fel de a spune fără cuvinte suntaicipentrutineștiușieu.

Mi-am adus aminte de toate dățile când am considerat totul de la sine înțeles, deși ȘTIU cum e să nu consideri totul de la sine înțeles, deși am învățat the hard way cum e să iei totul ca pe un miracol, așa cum și este.

Mi-a venit să mă închid în cochilia mea de atâtea ori că le-am pierdut șirul, uneori am făcut-o. Alteori m-am împins singură să ies de-acolo și am găsit la ieșire cheesecake bun cu fructe de pădure pe deasupra, flamingo din plastilină și din pixeli, flori albe și mov și galbene și lumânări care miros a bujori, a zambile sălbatice sau a frezii și pere, episodul din Flash pe care îl urmărim toți patru, niște punți din cuvinte.

Ceea ce, cum fac de obicei (deși n-am mai făcut-o de mult), vă foarte doresc și vouă.

Am citit șapte cărți în aprilie. Și mi-a fost dor de oameni de șaptezeci de ori câte șapte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *