Groupwork (create).

Am ani de zile (nici nu mai știu exact câți, dar aș zice mai bine de 15) de când iubesc activitățile de grup. Trainingurile, workshopurile, grupurile de suport. Este în continuare un mister pentru mine cum am ajuns să le iubesc, fiind atât de introvertită (și evitantă) și preferând în așa măsură activitățile solitare, dar cert e că s-a întâmplat.

A fost probabil datorită oamenilor care m-au învățat cum să le fac (Claudiu, la început, în timpul formării în psihodramă. Richard, după aceea, deși the hard way – în primul ToT. Cristina și Florian – cu mai multă blândețe, dar fără să-mi treacă cu vederea erorile de orice fel. Adrian, bineînțeles, în singurele două ocazii în care l-am văzut “dansând” printre participanți și înțelegând dinamica in seconds. Paul și Elena în septembrie anul trecut, la formarea de grup în #SchemaTherapy, Cristina și Roxana, Lise).

A fost, cu siguranță, și datorită oamenilor pe care i-am avut în grupuri în toți anii ăștia, cei cooperanți și cei incomozi, cei care au venit de unii singuri și cei pe care i-a adus cineva, cei care au venit o singură dată și cei care s-au întors, cei care vorbesc foarte puțin și cei care vorbesc foarte mult, toți cei care îmi dau din timpul lor, care îmi dau voie să le cer să facă ceva, să le arăt ce se întâmplă cu ei, să facilitez un proces care POATE conduce – dacă suntem norocoși – la ceva mai bun.

Mi-e drag aproape totul la activitățile astea. Momentele semi-awkward din primele minute – când ei încearcă să-și dea seama ce-i cu ceilalți și eu încerc să-mi dau seama în ce stare au venit. Momentele când le propun activitățile, când aștept să aud, pe rând, fiecare poveste. Când ei muncesc și eu mă uit la ei, încercând să simt ce se petrece. Când dinamica este aproape palpabilă, like a breathing thing. Când văd mici progrese. Sau mari. Când văd zâmbind pe cineva care nu zâmbește aproape niciodată. Când cineva care e mereu tensionat se relaxează vizibil. Când cineva care glumește tot timpul spune deodată o poveste serioasă. Și mai ales (de ce oare?) când îi văd că învață să fie acolo unii pentru alții. Mi-e drag să văd asta cel mai mult.

Nu am musai un point cu povestea asta. Decât să le spun – celor pe care-i revăd mâine (azi deja) – că mi-a fost (și mie) dor de ei. Celor pe care-i voi vedea poimâine că abia aștept să pornim în aventură. Și vouă, celorlalți – deși n-ați întrebat – că mă simt mereu când creez un design pentru o activitate de grup – ca în poza de mai sus.

De restul, caramele (sau, per request, praline de la Lindt).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *