“Iubirea e, dimpotriva, un manunchi de baloane”

Povestea asta se scrie acum, pe o terasa din Benalmadena, cu un pahar de Malaga Virgen alaturi si un playlist indie in castile Fiului cel Mic. Dar s-a nascut un pic cu cateva ore in urma, intr-un mirador de pe Gibraltar Rock, uitandu-ma la pescarusii care zburau undeva dedesubt.

Si un pic ieri dupa-amiaza, pe digul din port, in timp ce ma uitam la baieti, care se jucau de-a prietenii care aveau un caine pentru care voiau sa gateasca.

Un pic in clipele cand intram cu masina in Sevilla, locul in care am locuit o perioada acum aproape 15 ani – si totul parea cunoscut, era nevoie sa trag intr-una aer in piept cu putere ca sa pot tolera caldura sentimentului de acasa.

Si un pic cand ne plimbam prin ruinele romane de la Italica, sub un cer senin dupa ploaie, auzind numai pasarile si ecoul pasilor nostri, intrebandu-ne ce va ramane din lumea pe care o stim acum – peste o suta, cinci sute, peste o mie de ani.

Calatoriile sunt in asa masura o parte din mine, incat cand sunt plecata, restul vietii mele pare intr-un fel o pauza, intervalul care trebuie sa treaca in mod rezonabil pana cand sa pot pleca din nou. Fiecare detaliu din fiecare calatorie imi e viu in minte, iau in stapanire cate putin fiecare loc in care merg. 

Azi eram in cafeneaua din varful stancii, beam o cafea cu M. Cafeneaua este destul de obisnuita, este in plus lipita de un magazin de suveniruri in care nu gasesti o cana ca lumea – n-as numi-o locul cel mai cozy din lume; dar la un moment dat cand m-am intors am vazut pe geam baietii. Se alergau pe afara, vantul le zburlea parul in toate partile si apoi s-au urcat fiecare pe cate un suport din acela care are cate un binoclu cu care vezi in departare. Si in clipa aceea m-a coplesit in asa masura bucuria si recunostinta pentru ceea ce traiam, pentru ceea ce traiau ei, o viata in care sa fii intre Mediterana si Atlantic, unde se termina Europa si vezi Africa in departare – reprezinta un lucru normal, un lucru posibil, un lucru pe care noi, parintii lor, il putem face pentru ei, pentru ca parintii nostri au facut la randul lor ce au putut mai bine sa faca pentru noi (si tot asa), incat am ramas aproape fara respiratie.

De la ce ma luasem? 

Asa, de la poezia lui Iv, cea cu Iubirea nu e ca o pizza, cea care imi place de mor, cea pe care ma straduiesc s-o invat pe de rost, pe care ma straduiesc sa invat s-o traiesc – nu ca mi-ar iesi, dar hey, I am trying.

iubirea e, dimpotrivă, un mănunchi de baloane,

zice Iv.

câte un balon pentru fiecare persoană pe care o iubim.

dar eu cred ca e, de asemenea, cate un balon pentru fiecare loc de care ne indragostim si in care – cum zicea Laura – ne lasam inima putin.

cate un balon pentru fiecare data cand iubim o persoana. cand o iubim cu o dragoste noua sau cu aceeasi dragoste veche, trecuta prin tot felul de incercari, dar inca vie.

cate un balon pentru fiecare data cand traversam o punte spre cineva, oricat de infricosator, de riscant si de vulnerabil ni se pare gestul.

si “cu cât avem mai multe baloane în mână
cu atât mai probabil ca ele
să ne ridice până la
al nouălea cer.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *