Zece ani SPLENDORABILI

Bogdan01

N-am fost prea sigură despre ce o să scriu (nu sunt niciodată sigură, înainte să ajung față în față cu dashboardu’, agenda, etc.), dar am fost sigură că o să încep cu poza asta. Cred că descrie destul de bine relația noastră: tu ești cocoțat undeva sus, iar eu stau și mă uit prostită la tine, ca și cum ai fi o minune din aia de nu-ți vine să crezi că ți se-ntâmplă tocmai ție. Oh, wait…

În continuare nu prea știu ce să zic. Caut tonul ăla moderat, între a invita toată galaxia să se uite la ce copil grozav ești și a avea grijă să nu ratez cumva vreo minune, din preocuparea să nu ți se urce la cap. Vreo minune din asta măruntă, gen că ai învățat să mergi pe role într-o singură seară și pe hoverboard în 20 de minute, că ai intrat pe patinoarul plin de lume, deși nu mai fuseseși niciodată, că ai reușit să faci singur rost de rolul de la serbare, pe WhatsApp, că mă suni în pauza (mea) de masă să te ajut să aduci fete la tine (bine, O fată). Că prinzi și guști ironia din Viața pe Marte și din Călărețul dragonilor și înveți pe de rost cuvintele trăsnite  din Marele Uriaș Prietenos. Că inventezi povești și jocuri pentru tine și frate-tu. Că îl convingi pe taică-tu să facă lucruri pe care nu credeam că le va face.

Te-am învățat, chipurile, împărțirea numerelor mari și m-am simțit și eu importantă, că la celelalte (construit lego? astronomie? știință? orientare spațială? curiozități despre lume?) sunt oricum în urmă tare. Mai discut în schimb cu tine cărțile nonfiction pe care le citesc eu (teorii despre somn, înțelegerea comportamentului uman, apariția științei moderne).

Când mă mănâncă undeva să-ți zic “vino cu soluții concrete la mine”, mă trezesc că ai găsit pe google maps escape room-urile din Iași, le-ai verificat specificul și programul și ai făcut și o rezervare cam când ți-am zis noi orientativ că putem merge.

Când auzi la radio în taxi știri despre proteste, mă rogi să-ți explic ce se întâmplă în țară, cum s-a ajuns aici și ce putem face ca să fie mai bine (tare-aș vrea să știu și eu un răspuns nebâjbâit la întrebarea asta…).

Să mai zic? Pot să o țin tot așa ore bune probabil. Tot ce zic înseamnă oricum un singur lucru (și el ar putea fi scris în locul tuturor rândurilor, cuvintelor și semnelor de punctuație de mai sus): te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc. La mulți ani! te iubesc.

Ah, și ce voiam să-ți zic. Dragul meu Fiu mai Mare, Întâiul Născut, alintatul șef, negociator-la-sânge, antreprenor-în-devenire (bine că s-a activat la tine gena, sărind o generație): chestia aia tremurând ca piftia de-o ții în palma dreaptă, nu te mai juca așa neglijent cu ea și mai ales vezi de n-o scăpa pe jos. E inima mea. Te iubesc.

De zece ani SPLENDORABILI. (Pentru care, recunoscătoare dincolo de cuvinte, îți mulțumesc).

Bogdan02

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *