Poveste de Crăciun*

*scrisă la birou, de citit acasă, lângă brad.

Afară lucrurile sunt (deloc metaforic) în ceață; înăuntru este (puțin metaforic) cald. Mai am o linguriță de timp în care ar trebui să fac să încapă un polonic de lucruri. Dar o să fac (ca de fiecare dată) cumva.

Visez papuci de casă moi și albi, șosete cu reni, cafea cu coajă de portocală (care se făcea cândva într-un loc care acum nu mai există – nici la propriu, nici la figurat), o canapea confortabilă, muzică în surdină și râsete de copii și adulți.

Anul ăsta nu am colorat cu ai mei un brad uriaș, nu am făcut (și nici nu voi face) salată (de) boeuf și nici cozonac; am împodobit în schimb bradul (alb și auriu / ruginiu) cum am visat, cu Sis și ai ei, very loved ones. Am avut clipe de panică (n-o să apuc să termin tot ce am de făcut! n-o să apuc să pregătesc cadourile, așa cum aș vrea! dacă o să avem un Crăciun complicat, ca cel de anul trecut??).

blessing

Dar cumva, cândva, între timp, spiritulețul crăciunelului kicked in. Să fi fost în ziua când am primit un nesperat de frumos (și meaningful și util și potrivit) cadou de la SS-ul de la birou? Să fi fost cândva în timpul concertului de colinde de la Universitate (la care merg prima oară în peste 10 ani de când sunt aici)? În timpul prânzului dinainte? În timpul orei și jumătate cât am stat la coadă la elefant, citind cu încăpățânare Happiness by design? Să fi fost la ușă la Bia, cântând groaznic două colinde pe exact aceeași melodie, împreună cu ceilalți părinți (și copii)? Înăuntru, cu cana de vin fiert, când și-a amintit că voiam un anumit colind și l-a căutat și ne-a învățat pe toți să-l cântăm? Să fi fost în timp ce îi alegeam Fiului cel Mare cămașa verde închis și pantalonii muștar pentru serbare? În timp ce-l vedeam pe Fiul cel Mic agățând în brad omul de zăpadă pictat de el la grădi? În timp ce citeam mesajele care se încăpățânează să apară (“Ce faceți? Cum sunteți? Mă întreabă Vlad despre voi!”)? În timp ce vine cu cafeaua la mine la birou, se așează și întreabă “Ce face copilul nostru?” – deși, evident, e numai al meu?

Această viață (mică) este atât de fragilă, într-un echilibru atât de precar pe care aproape orice îl poate face țăndări și dacă țesătura ei stă în picioare e un atât de mare noroc, că mi-e și frică uneori să nu respir prea puternic. Cu toate astea se poate întâmpla ca în jurul tău să ai aceste ființe fabuloase you are lucky enough to call friends. Sau family. Sau loved ones, punct. Și atunci dinspre ei vor curge spre tine picături (sau izvoare) de dragoste. Și tot ce va trebui să faci este să întinzi mâna. Să iei firele colorate și să le strecori în țesătura fină și fragilă a vieții tale. Iar asta o să-i adauge culoare. Și strălucire. Și un pic de nesperată trăinicie. De Crăciun și mereu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *