Acceptarea de sine ca un biscuite la cafea

Am treabă să-mi pun și-n cap, dar două vorbe tot vă zic. Despre insighturile mele de zilele astea, dacă la gătit nu mă pricep.

So, puneam lucrurile la locul lor în biblioteca nouă. Le scoteam din niște cutii de carton, mă uitam printre ele. Le citeam. Că deh. Când ai treabă mai multă, atunci te-apucă. Nu cărțile, la alea m-am abținut.

Agendele. Caietele. Câteva scrisori.

Am dat nas în nas cu mine de mai demult. Ani de zile. Trei, cinci, chiar și mai bine de zece.

Nu intru în detalii. Dar ce pot să vă zic, ce vreau să vă zic adică este că îmi place de mine mai mult acum. În ciuda părului alb. A greutăților. A dilemelor existențiale, fricilor, în ciuda furiei. Îmi vine uneori să mângâi pe cap copila care eram, s-o iau în brațe și să-i zic chill, fato, chill. Ești în regulă. Ești pe drumul tău. Ești destul.

serenity

Sursa foto.

Adică sunt conștientă că în timp ce eu stau aici și scriu despre acceptarea de sine, sunt oameni de vârsta mea care fac aplicații pentru bolnavii de Alzheimers, care conduc edituri sau construiesc case pentru cei care nu au (I am kidding you not, știu povestea unei fetițe de zece ani care a construit singură un adăpost și apoi a crowdfunded încă vreo câteva) sau, în fine, salvează lumea într-un milion de alte feluri. Și salvarea lumii este, în continuare importantă pentru mine.

dragon

Sursa foto.

Doar că înțeleg că sunt zile în care cel mai bun lucru pe care sunt în stare să-l fac e să întind mâna și să învelesc copiii prin somn. Sau să dau cu vopsea albă o singură dală de gresie. Sau altceva la fel de mărunt. Și asta, în unele zile, e absolut în regulă. E cum zicea Mother Teresa (apocrif sau nu, citatul îmi place mult): “If you want to change the world, go home and love your family”. Iar treaba asta, deși câteodată e cel mai greu lucru, alteori este ceea ce mă pricep cel mai bine să fac.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *