Bastoane de morcovi în sos de viață

Mă uit peste capetele lor aplecate deasupra foilor. Scriu scrisori de recunoștință și o parte dintre ei plâng. Mai întâi au protestat, evident. Au râs în hohote. Au spus că-i o prostie. Apoi au început să scrie și au tăcut. Se aud numai pixurile și din când în când câte unul care-și trage nasul.

Nu am inventat apa caldă: le-am dat (doar) tema pe care le-o dă Seligman studenților lui de fiecare dată.

Nu, nu mă cred Seligman. Da, știu că în tinerețea lui a susținut niște bazaconii care nu au stat în picioare științific. Dar voi știți că ulterior a revenit și a zis “sorry, baby, I was wrong!”? Câți dintre noi putem face asta cu inima ușoară?

Anyways, mă iau cu vorba. Mă copleșește mirarea că trăiesc în același timp cu niște oameni senzaționali care în curând n-or să mai fie. Seligman. Sacks. Yalom. Just to name a few. Pământul ne poartă în același timp în jurul axei sale. Dacă ridicăm ochii, privim același soare.

Ce voiam să zic?

Așa, îmi amintesc.

Voiam să zic că mă întreb în fiecare zi care este. Rostul vieții, vreau să spun. Nu, nu trece nicio zi fără să mă întreb. Chiar și când pierd vremea pe facebook. Chiar și când mă uit la câte un serial (prost). Chiar și când nu răspund la telefon (deși știu că ar trebui). Când mă enervez. Când nu mă țin de cuvânt.

Nu știu întotdeauna. Nu întotdeauna, când știu, fac ce aș vrea să fac. Ce știu că m-ar face cine vreau să fiu.

Dar uneori știu.

Uneori, când colorez mandale cu Fiul cel Mare. Când vorbesc cu el despre viață. Când îl țin pe Cel Mic lipit de mine. Când îi fac să râdă. Când joc cu ei jocul cu gustul (“Ție ce gust îți place cel mai mult, Codrin?” / “Mie îmi place gustul de înghețată cu fistic și pupici de Mami” / “Mie îmi place gustul de bastoane de morcovi în sos de viață”).

Sau când mă uit peste capetele studenților aplecate deasupra foilor. Scriu scrisori de recunoștință și o parte dintre ei plâng.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *