Mică şi.

Am mereu senzaţia că pentru a spune o poveste, am nevoie de ceva intens, plin de pasiune şi îndârjit, ceva care să te ţină cu sufletul la gură şi respiraţia oprită, cu pupila dilatată şi muşchii încordaţi fără să ştii. Asta e pentru că poveştile mele sunt “adevărate” – nu pot spune poveşti despre oameni inventaţi şi întâmplări inventate – nu putem fi toţi “doctori” şi într-un fel desigur că e mai bine aşa.

Dar viaţa mea adevărată (din care iau frânturi şi le pun în poveştile adevărate) – nu-i mereu plină de pasiune şi îndârjită, nu te ţine mereu cu sufletul la gură şi respiraţia oprită, cu pupila dilatată şi muşchii încordaţi fără să ştii – slavă cerului pentru asta.

coffee2

Sursa foto.

Viaţa mea uneori e mică şi liniştită şi obişnuită; ca un ceai de soc cu lămâie, nu ca o şampanie; e făcută din secundele în care ascult ploaia, lângă geam, în care ud florile, aşez legumele în blender şi cărţile pe raft. În care închid ochii şi-mi rezem capul de spătarul fotoliului, în care mă întind cu faţa-n sus între ei doi, ca să nu stau cu spatele la niciunul; în care fiecare ureche aude câte un chicotit diferit. Sunt clipele acelea în care ştii, ŞTII că acum se întâmplă, că viaţa nu e în altă parte şi altădată, e acum şi aici, e aici şi acum.

Şi sunt şi clipele acelea când iau fiecare haină de pe sârmă şi o împăturesc încet, în care caut perechile de şosete (şi găsesc numai şosetele stângi), în care mă revoltă lucruri care se întâmplă, în care nu am curaj, în care mă înfurii, în care îmi vine să mă întind – vorba Adei – sub chiuvetă.

Viaţa mea adevărată este uneori mică şi liniştită şi obişnuită şi are şi petice şi plictiseli şi greşeli şi nu e mereu asortată în culorile curcubeului. Şi de obicei cred că din toate astea nu are cum să iasă o poveste. Şi uneori am dreptate. Dar alteori, ca acum, mă înşel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *