Prea repede

E un fel de temă recurentă asta în postările mele, o dată la câteva luni îşi scoate capul.

Dar pe cuvântul meu că asta simt. Că totul, totul se mişcă (iar) mult prea repede.

Cuprind cu mâna spatele fiului meu cel mare în rarele momente când vine şi se lipeşte de mine şi în ochii lui văd deja viitorul în care multe alte lucruri vor fi importante – vor fi prea repede MAI importante, cum va avea (are deja) prietenii lui, cum va avea (are deja) planurile lui, cum o să stea (poate) şi cu noi puţin, să schimbe câteva vorbe despre viaţa lui, un viitor din care noi vom înţelege (poate) câte ceva, dar sigur nu totul.

Mă uit de-a latul camerei, în ochii fiului meu cel mic, în ochii ăia serioşi şi decişi, acoperiţi de genele negre şi lungi; văd faţa lui care se schimbă deja, dintr-o faţă de bebe într-una de copil mic, se schimbă prea repede. Încerc să-mi imaginez cum va arăta la zece ani, la cincisprezece, la treizeci. Ce haine o să poarte, cum o să-şi ia permis de conducere la opt’şpe ani şi-o zi.

Îmi fac o cană de ceai (“ceai şi căldură. vreme de stat în casă la voi”), tai o felie groasă de lămâie şi mă întreb când o să-mi revină vocea mea ce adevărată şi când o să plece migrena asta pe care nu-mi amintesc s-o fi chemat.

Şi-n timpul ăsta aud (din nou) secundarul măsurând impasibil timpul, şi-mi spun că dacă-l aud, dacă reuşesc să-l ascult, poate că n-am uitat de tot cum se încetineşte. Ceea ce-mi strecoară în gând un fir de binevenită speranţă, micuţă cât un fir de nisip.

“Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip…”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *